Dunărea mijlocie și inferioară a fost cea mai importantă cale de comunicație din antichitate până în prezent. Constituie o regiune sau zone de frontieră, de multe ori tulburate de numeroase conflicte, datorate mișcărilor de populații, pe fondul luptelor interne de putere ale Romei, iar mai târziu ca urmare a conflictelor dintre tătari, respectiv otomani și Regatul Ungar sau habsburgi. Toate fortificațiile pe care le vom întâlni în cadrul rutelor castrelor, ale cetăților sau ale castelelor au legătură cu situația geo-politică din regiune.
Conflictele dintre daci și romani au început încă din secolul I a.Chr. de când Cezar a planificat o campanie împotriva lui Burebista, una dintre puținele căpetenii care a unit majoritatea triburilor dacice sub conducerea sa, însă amândoi au murit curând.
În secolul I p.Chr., dacii și romanii au mai multe conflicte, provinciile romane fiind create în imediata vecinătate a regatului dac, inclus în Imperiul roman în urma unora dintre cele mai importante bătălii ale antichității.
Romanii nu ar fi reușit să cucerească un spațiu atât de mare fără o infrastructură bine pusă la punct, construind, pentru cucerirea Daciei, mai multe capodopere ale ingineriei: drumul suspendat, săpat în stâncă, prin Cazanele Dunării și legătura dintre acesta și teritoriul de la nord de Dunăre: Podul lui Apolodor din Damasc (arhitectul Columnei lui Traian).
Cucerirea Daciei a fost considerată una dintre cele mai importante operațiuni militare, alături de războaiele civile, fapt explicat în istoriografiile moderne și antice. Semnificația acestor evenimente este ilustrată în istoria romană și în dezbaterile din sursele antice. Dacii, alături de parți, sunt percepuți ca cei mai importanți inamici încă de la începutul Imperiului roman, ca dovadă cei 150.000 de soldați mobilizați pentru înfrângerea lor.
Principalele rute urmate de romani la nord de Dunăre trebuie să fi fost aceleași artere ca și ale viitoarei provincii de la nord de Dunăre, similare acum cu Ruta Castrelor. Dovezi directe ale ocupării teritoriilor de la nord de Dunăre încă din timpul primului război sunt titlul de Dacicus pe care Traian l-a luat în 102 p.Hr., declarația lui Cassius Dio că a lăsat trupe la Zermizegehusa și în alte câteva locuri (68,9.6), și construcția podului de la Drobeta. În plus, cererea lui Decebal, înainte de al doilea război, de a i se restitui pământul până la Ister (Dunăre) în schimbul lui Longinus (68, 12.2).
Romanii, în înaintarea lor spre cetățile dacice din Munții Șureanu nu au urmat, acolo unde terenul devenea dificil, văile folosite în traficul de astăzi, ci crestele și trecătorile munților. Până în prezent, cunoaștem ,,castre de marș" doar în munți, cu puține excepții. Pliniu cel Tânăr îl aprobă pe Traian care se laudă cu realizările sale, printre care și garnizoana trupelor construită sus în munții abrupți (Plin. VIII.4). Știm mai puțin din scenele de pe Columna lui Traian. Cuceritorii sunt adesea înfățișați afectați sau răniți, chiar Traian intervenind pentru a-i bandaja pe soldați, ceea ce este neobișnuit pentru un monument triumfal. Dramatismul războaielor este dovedit de alte câteva scene, cu dacii distrugându-și propriile fortificații, una dintre acestea fiind Sarmizegetusa Regia (Grădiștea de Munte), care pentru o perioadă a devenit castru roman.
Dintre cele 30 de obiective incluse în Ruta Cetăților, șapte sunt cetăți dacice, șase dintre acestea fiind în directă legătură cu rutele romanilor în atacurile lor din războaiele dacice. Obiectivul principal al atacurilor a fost capitala, Sarmizegetusa Regia, care a fost și principala fortificație romană din zonă, construită imediat după primul război dacic, abandonată la scurt timp, zidul de incintă fiind refăcut de către daci. Din itinerar face parte și drumul pavat, unul dintre cele mai impresionante monumente ale antichității, care face legătura dintre fortificație și zona templelor.
Drumurile romane sunt construite imediat după crearea provinciei Dacia, cea mai timpurie dovadă fiind borna kilometrică descoperită la Aiton (jud. CJ) datată în 108 p.Chr., una dintr-un lung șir care marchează itinerarii foarte bine stabilite.
Fortificațiile din Dacia, 20 dintre acestea incluse în ,,ruta castrelor", înglobează teritoriile cele mai fertile, necesare pentru aprovizionarea unei armate numeroase. Sunt incluse și zonele cele mai bogate în zăcăminte, cum e Cadrilaterul Aurifer din Apuseni, dar și zonele cele mai bogate în zăcăminte saline de suprafață. Unele sunt considerate și azi cele mai importante resurse din Europa. În secolul al XVIII-lea, în Transilvania se produceau anual peste 100.000 de tone de sare din aceste saline, iar acum, datorită mijloacelor tehnologice avansate, câteva milioane de tone. Chiar și în timpul provinciei, romanii folosesc, spre deosebire de cum se petrece azi, drumurile de creastă, de aceea și peisajele pe care le veți întâlni atunci când veți vizita micile fortificații de la Ighiu, Trâmpoiele (în apropiere de Zlatna) și Abrud, toate în jud. Alba, sunt spectaculoase. Aceste castre aveau rolul de a controla traficul comercial înspre și dinspre minele din zona auriferă. La fel și fortificația similară, tot de mici dimensiuni, de la Titești, din Țara Loviștei, pe drumul care ocolește Oltul și Masivul Cozia, chiar dacă și Oltul era folosit de romani. În castrele de aici, cum e cel semi-inundat de la Arutela, sunt în garnizoană trupe speciale, singurele atestate epigrafic în Imperiul roman, de Burgarii (cei care ocupă un burgus, un castru de dimensiuni mai mici), Veredarii (călăreți de "poștă" sau pentru expediții speciale) sau de orientali. Este evident că romanii au încercat să folosească, în avantajul lor, granițe naturale, de aceea unele dintre cele mai importante fortificații și așezări din Dacia se găsesc de-a lungul Dunării (Drobeta, Hinova, Sucidava), al Mureșului (Apulum, Micia, Cigmău sau Războieni), al Timișului (Tibiscum), al Someșului (Gilău, Ilișua) sau al Crișului (Bologa), întotdeauna în puncte strategice importante. Unele sunt capete de pod importante, cum sunt urmele podului lui Traian de la Drobeta sau al lui Constantin cel Mare de la Sucidava.
Linia graniței romane din nordul și din estul Transilvaniei, compusă din cele mai importante fortificații (Războieni, Călugăreni sau Sânpaul), este foarte aproape de carierele de sare folosite azi (Rupea, Sînpaul, Odorheiu Secuiesc, Praid, Sovata, Bistrița, Beclean sau Dej), încorporându-le.
Cea mai timpurie așezare a Daciei, și cea mai importantă alături de Apulum, rămâne colonia de veterani de la Sarmizegetusa, construită de legionarii lui Traian la mijlocul distanței dintre cele două castre legionare ale provinciei timpurii: Berzovia și Apulum. Aici se construiește cea mai importantă clădire publică cercetată până acum în Dacia, forul roman, ale cărui ruine sunt vizibile astăzi. O călătorie prin el ne va transpune în forurile de la Roma, cel de la Sarmizegetusa fiind o copie a celui din capitala Imperiului.
Cât de mult au înaintat romanii înspre nord, est sau vest și cât de mult din teritoriu a rămas controlat de către daci este greu de spus. S-a presupus că acest areal s-a rezumat la Transilvania, deși romanii ajung în regiuni îndepărtate, până adânc în Moldova, pe Siret, la Galați-Barboși, sau până la cetățile de la Bâtca Doamnei, Cozia sau Piatra Șoimului, ocupând și sudul Basarabiei și malul nordic al Mării Negre, cum e Orlovka (Cahul) și Novoselskoe (Satu Nou). În nord romanii ajung, se pare, până în zona Sighet. În acest context se pot încadra și puținele fortificații romane din Muntenia, care funcționează doar în timpul lui Traian, cum sunt și castrele de la Drajna de Sus și de la Pietroasele. Chiar și în vecinătatea acestor avanposturi se dezvoltă așezări civile, fiind construite băi romane spectaculoase, ruinele acestora fiind și ele vizibile la castrele din județele Prahova și Buzău, nu departe de ultima fortificație fiind descoperit faimosul tezaur gotic cunoscut drept ,,Cloșca cu puii de aur".
Toate cetățile dacice care mai funcționau vor înceta să existe, cum sunt și cele mai importante din Munții Șureanu incluse în Ruta Cetăților: Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Costești sau Bănița, dar și altele aflate în regiuni îndepărtate, în afara viitoarei provincii Dacia, cum e cea de la Moinești. Unul dintre elementele importante care ne ajută în stabilirea cronologiei acestor cetăți îl constituie ceramica pictată dacică. Nu te-ai aștepta ca în aceste cetăți-așezări aflate pe înălțimi să descoperi elemente specifice mediului urban sau quasi-urban.
La fel se întâmplă și în cazul celor mai timpurii cetăți medievale incluse în aceeași Rută a Cetăților. Încă din prima epocă a fierului (Hallstatt), în interiorul unor mari cetăți de pământ sunt organizate așezări civile, cum trebuie să fi fost și în cazul cetății de la Bălnaca, din zona carstică, impresionantă, a Crișului Repede. Dovada importanței strategice a unor cetăți, cum e și aceasta, o constituie reutilizarea ei în perioada medievală.
Cea mai importantă colonie grecească de la Marea Neagră, Histria, este una dintre cele mai timpurii așezări incluse în rută, alături de așezarea fortificată romano-bizantină de la Ulmetum datată în secolele IV-V p.Chr., ultima un important simbol al graniței dunărene, alături de alte castre similare din Dobrogea.
În cadrul aceleiași rute sunt incluse și unele dintre cele mai timpurii cetăți medievale. Nu în toate locuiau permanent civili, de cele mai multe ori fiind în garnizoană mici grupuri de soldați conduși de un castelan, care locuia cu familia, și care supravegheau o anumită zonă, în special pentru a controla traficul. Multe sunt așezate în apropiere de fostele frontiere romane, dar pe înălțimi (Cetatea Ciceului, unde se spune că e ascunsă comoara lui Petru Rareș refugiat aici din Moldova, Bologa sau, una dintre cele mai timpurii, Cetatea Bálványos, de lângă Turia), ca dovadă a importanței strategice a diferitelor zone. Alte cetăți, așezate în funcție de noile situații geo-politice, care au legătură cu teritoriile controlate de otomani, maghiari și habsburgi, au un rol decisiv în controlul teritorial, cum au fost cetățile medievale ale Severinului sau Timișoarei. Despre ultima Ioan Hațegan spunea: "Cel ce cucerește Buda stăpânește un oraș. Cel ce stăpânește Timișoara stăpânește o țară".
Cetățile medievale timpurii sunt așezate, deci, similar cu cetățile din preistorie și cu cele dacice, pe înălțimi, față de cele romane care erau aproape întotdeauna așezate aproape întotdeauna în văi. Poziția are directă legătură cu rolul pe care îl îndeplineau. Dacă castrele romane nu au un rol defensiv, fiind doar baze pentru soldații în garnizoană, cele medievale timpurii erau adevărate cetăți, care se dezvoltă de la un simplu turn, la adevărate ansambluri fortificate. Tuturor cetăților, de la cele dacice la cele medievale le sunt specifice, turnurile-porți sau turnurile-locuință, iar mai târziu turnurile-artilerie. Localizarea acestor cetăți determină și toponimele specifice, "Grădiște", cum e cazul la Sarmizegetusa Regia, Cetatea Vulturilor pentru Bănița sau Piatra Șoimului pentru cetatea din apropiere de Aleșd.
Multe dintre cetățile medievale timpurii (Bologa, Almaș, Moldovenești, Colțești, Șinteu, Ciceu, Jimbor sau Valcău) se ruinează o dată cu atacurile tătarilor, iar castelele de mai târziu (Bălnaca sau Colțești), în contextul războiului curuților, când habsburgii anihilează revoltele. Chiar și după ce cetățile nu mai îndeplineau rolul de fortificații turnurile acestora continuă să fie folosite, utile de exemplu pentru păstrarea slăninii, obicei săsesc păstrat până în anii 40 ai secolului trecut, unul dintre cele mai bune exemple fiind bastionul vechi de la Cetatea Jimborului.
De multe ori este greu de făcut diferența dintre o cetate și un castel, iar cel mai bun exemplu este Castelul Corvinilor de la Hunedoara. Unele dintre cetăți se transformă în castele reședință, care nu mai au rol de fortificații militare, câteva dintre cele mai semnificative fiind incluse în Ruta castelelor. Astfel, fortificațiile de pe înălțimi sunt, încet-încet, abandonate. Acest lucru se datorează în primul rând evoluției artileriei. Rareori cetățile de pe înălțimi continuă să fie folosite, cum e cazul Devei, Feldioarei sau al Mehadiei, ultimele două foste garnizoane ale cavalerilor teutoni.
Arhitectura se adaptează la noile arme de foc, din ce în ce mai puternice. Castelele-reședință sunt fortificate și devin tot mai luxoase, după moda Renașterii italiene. Forma cea mai răspândită de castel renascentist din Ardeal a fost incinta patrulateră cu turnuri la colț, circulare sau romboidale, în formă de "pană", de tip italian "vechi". Dar existau și planuri mai complexe, cum e forma hexagonală a castelului de la Vințu de Jos, unde episcopul Martinuzzi, care-l și construise, își găsește sfârșitul. Tot școala de arhitectură italiană influențează evoluția incintelor fortificate ale castelelor și ale orașelor. Turnurile de poartă sau de colț, majoritatea pentru artilerie, evoluează de la cele de formă patrulateră, la cele circulare și apoi pentagonale, cu o proeminență în unghi ascuțit ("turnuri în ax", ex. Cluj) sau "cu urechi" (de la italienescul "oreccchione", sistemul "nou" italian). Evoluția de la un stil arhitectural la altul ar fi fost vizibilă, dacă nu ar fi dispărut de mult, la Castelul Bethlen de la Beclean, care, după războaiele de la mijlocul sec. al XVI-lea e transformat într-o cetate după principiile renascentiste de apărare, modelul fiind castelul de la Gherla. Dispărută este și fortificația Clujului, de pe Cetățuie, construită de data aceasta în stil Vauban, asemănător cu cel "nou" italian, pe baza proiectelor elaborate de către arhitectul militar Giovanni Morando Visconti.
Cetățile bastionare, cele mai multe în formă de stea, devin, astfel, tot mai răspândite, iar un exemplu de bastion specific este "Crăișorul" de la Oradea. Majoritatea acestor cetăți vor face față atacurilor din războaiele dintre Liga Sfântă și otomani, dar, până la urmă, vor fi distruse sau transformate.
Inclusiv bastioanele amplasate la porți sau de-a lungul zidurilor de apărare ale orașelor se adaptează evoluției artileriei, cum se poate vedea la Cluj, Sighișoara, Bistrița sau la Bastionul Postăvarilor din Brașov, orașe care nu mai au nevoie de prezentare, dar care sunt acum readuse la viață. Unora nu li se modifică forma, dar li se adaugă alte niveluri, cum e cazul "Turnului Studentului" din Sebeș, unde un elev rezistase asediului turcilor. Incintele orașelor sunt uneori dublate, unele având porți de intrare spectaculoase. Apar, așadar, elemente arhitecturale noi cum e așa-numita barbacană (o curte de intrare fortificată, de cele mai multe ori cu un zid semi-circular), cele mai spectaculoase fiind cunoscute la Brașov, sau zwinger-ul (=țarc), un zid de centură suplimentar, în care populația civilă și vitele puteau fi protejate.
Centrele istorice ale celor mai vechi orașe din Transilvania păstrează, încă farmecul epocii medievale, iar în cadrul rutei aflăm povestea unuia dintre cele mai interesante: Brașovul. Cum construirea de castele era interzisă în orașe majoritatea conacelor-castele se află la marginea așezărilor de reședință a marilor proprietari. Majoritatea castelelor și cetăților dispar prin secolul al XVII-lea, însă unele continuă să fie folosite ca reședințe până în secolul al XIX-lea, altele sunt construite în secolul al XVIII-lea și chiar al XIX-lea, în stilurile arhitecturale ale epocii, ca unele dintre cele mai spectaculoase exemple, cum sunt castelele Ladislau și Huniade de la Budila și Timișoara, Conacul Ghica de la Ghergani sau al familiei Sturdza din Miclăușeni, cu crezul, "Frumusețea strălucește pretutindeni", specific "Belle Epoque", inscripționat pe toate laturile castelului. Castelele Béldy din Jibou și Salbek din Petriș, se inspiră din arhitectura greco-romană, din stilul brâncovenesc castelul de la Sâmbăta de Sus, iar castelul "romantic" de la Arcalia este împodobit cu elemente arhitecturale maure și bizantine. La cel de la Sâncrai se îmbină mai multe stiluri arhitecturale, în special Art-Nouveau și al clasicismului eclectic, similar cu Castelul Urmánczy din Toplița. Unitățile de măsurare a timpului sunt exprimate prin elemente de arhitectură la "castelul-calendar" al familiei Ugron de la Zau de Câmpie.
Foarte probabil, unele castele sau conace, inclusiv dintre cele descrise mai sus, nu au avut un rol defensiv niciodată, chiar dacă păstrează forma tipică de castel, cum sunt și cele ale familiei Pekri sau familiei Kálnoky din Ozd, respectiv Valea Crișului.
Prin intermediul acestui proiect sunt readuse la viață povești fascinante petrecute în toate aceste cetăți, castre și castele, uneori chiar și de dragoste, cum e a Claudiei Rhédey de la Sângeorgiu de Pădure, alteori legate de secretele lor, cum sunt tunelurile de la Dumbrăveni.
Istoria arhitecturii din zona noastră trebuie întotdeauna privită în contextul politic mai larg european, chiar înainte de a exista Europa, aici întâlnind unele dintre cele mai spectaculoase modele, unele unicat, ale arhitecturii fortificațiilor. Din această descriere succintă devine evident că rutele nu trebuie străbătute separat, fiind interconectate, iar cu ajutorul aplicațiilor veți fi transpuși în lumi uitate, mai ales că multe dintre monumente sunt fie sub pământ, fie ruinate, fie dispărute. Pe traseele circumscrise de obiectivele din rutele descrise mai sus mai întâlniți numeroase alte monumente care ar fi putut face parte din aceste itinerarii. Dintre acestea sunt relevante fortificațiile din cadrul Frontierelor Imperiului Roman (limes), care în majoritate urmează să fie incluse pe listele Patrimoniului Mondial (UNESCO), dar și alte monumente de patrimoniu, alături de numeroase alte atracții ale naturii, de la peșteri la parcuri dendrologice (ex. Castelul Teleki de la Gornești), dar și peisaje superbe.
Link copiat!
%20(1).jpg)
.jpg)
Crează cont folosind Google
